“În fiecare moment, ne trage în jos conceptul şi percepţia Timpului. Şi există doar două mijloace prin care să scăpăm şi să uităm de acest coşmar: plăcerea şi munca. Plăcerea ne consumă. Munca ne întăreşte. Să alegem.”- Charles Baudelaire

“Fericirea este alcătuită dintr-un şir de plăceri mărunte.”- Charles Baudelaire

“Toute penseé émet un coup de dés.” – Mallarmé

“Castelul tau de ghiata l-am cunoscut gindire:
Sub tristele-i arcade mult timp am ratacit
De noi rasfringeri dornic, dar nicio oglindire,
In stinsele cristale ce-ascunzi, nu mi-a vorbit.”  – fragment din “Umanizare”, Dan Barbilian

….

So I go on, tediously on and on…
We are separated, finally, not by death but life.
We cling to the dead, but the living break away.

On my birthday, the waxwings arrive in the garden,
strip the trees bare as my barren heart.
I put out suet and bread for December birds:
Hung from evergreen branches, greasy gray
Ornaments for the rites of the winter solstice.

How can you and I meet face to face
After our triumphant love?
After our failure?

Since this isolation, it is always cold.
My clothes don’t fit. My hair refuses to obey.
And, for the first time, I permit
These little anarchies of flesh and object.
together, they flick me toward some final defeat.

Thinking of you, I am suddenly old…
A mute spectator as the months wind by.
I have tried to put you out of my mind forever.

Home isn’t here. It went away with you,
Disappearing in the space of a breath,
In the time one takes to open a foreknown letter.
My fists are bruised from beating on the ground.
There are clouds between me and the watery light.

Truly, I try to flourish, to find pleasure
Without an endless reference to you
Who made the days and years seem worth enduring.

Winter Song by Carolyn Kizer

cantec de ascultat

 

ceea ce văd e un fluture călcat de tren
ceea ce ating e sângele tău ca un arbore
ceea ce aud e părul tău ca o scoică
iată dezgustătoarele amintiri corpul meu împărţit în două
jumătatea mea roşie jumătatea mea albastră
linia precisă care mă împarte
pe care am construit-o muşcându-ţi palmele
iată jumătatea mea calmă jumătatea mea dezesperată
îţi vor trebui ace mai tari ca să le coşi împreună
sfori mai elastice degete mai abile
va trebui să distrug singur ceea ce am iubit împreună
şi mai ales va trebui să te mişti liberă
când voi traversa oraşul acesta pustiu
în frumosul meu costum de scafandru

 

gellu naum

catherine pierce, “this is not an elegy”

At sixteen, I was illegal and brilliant, 
my fingernails chewed to half-moons. 
I took off my clothes in a late March 
field. I had secret car wrecks, 
secret hysteria. I opened my mouth 
to swallow stars. In backseats 
I learned the alchemy of guilt, lust, 
and distance. I was unformed and total. 
I swore like a sailor. But slowly the cops 
stopped coming around. The heat lifted 
its palms. The radio lost some teeth.

Now I see the landscape behind me 
as through a Claude glass—
tinted deeper, framed just so, bits 
of gilt edging the best parts. 
I see my unlined face, a thousand 
film stars behind the eyes. I was 
every murderess, every whip-
thin alcoholic, every heroine 
with the silver tongue. Always young 
Paul Newman’s best girl. Always 
a lightning sky behind each kiss.

Some days I watch myself
in the third person, speak to her 
in the second. I say: I will 
meet you in sleep. I will know you 
by your stillness and your shaking. 
By your second-hand gown. 
By your bruises left by mouths
since forgotten. This is not
an elegy because I cannot bear 
for it to be. It is only a tree branch 
against the window. It is only a cherry 
tomato slowly reddening in the garden. 
I will put it in my mouth. It will 
be sweet, and you will swallow.

I’m miles from where you are,
I lay down on the cold ground
And I, I pray that something picks me up
and sets me down in your warm arms

After I have travelled so far
We’d set the fire to the third bar
We’d share each other like an island
Until exhausted, close our eyelids
And dreaming, pick up from
The last place we left off
Your soft skin is weeping
A  joy you can’t keep in

Nu asculta nimeni; esti doar tu, vorbind despre tine. Esti unde nu sunt eu. De partea cealalta. Esti numai urechi pentru ca nu este nicio lumina. Auzi voci diferite, vocile care creeaza vibratii suculente ale moleculelor de aer. Asculti. Asculta-ma. Nu ascund nimic. Nu schimb nimic.

Ca si merele putrede pe dinauntru, daca m-ai vedea, ai crede ca sunt fericita. Sunt flower power in anii 2009. Sunt calcaiul de sub cearsaf, cautand, cautand, te-am gasit, esti al meu pentru cateva minute. Sunt pe marginea unei antene de satelit privind numai in sus- acolo vreau sa ajung, acolo vreau sa fiu. Sunt o stea care cade de cel putin doua ori pe noapte.

-voce de persoana cu identitate confuza

Septembrie e numai al meu.

Blood and bruises.

Te vaaaaad. Incep sa te vad. Nu am putea sa aberam impreuna? E incredibil cum stergi (d)in mine orice urma de sentiment, de atasare fata de altii,altul. E prea complicat, cu toate jocurile astea de circumstanta, pe care vreau sa ma prefac ca nu le nteleg.  Cand voi invata oare sa „fac pe indiferenta” ca-n revistele glossy, mascandu-mi abil dorinta de a-mi oferi gatul pentru un sarut? Nici macar nu stiu unde incepe jocul, unde se fragmentează, realitatea. Ar fi atat de simplu, nu am nevoie de nimic, decat de un suflet, acel suflet care sa-mi impartaseasca nebunia. De cineva care sa-mi sarute pleoapele materializand vise nevisate, de cineva care sa-mi cante bland inainte sa adorm, de cineva care…imi citeste randurile fara a se intreba macar o clipa „ce-ar fi daca?”.

Sunt o visatoare, da, si nici macar nu dorm suficient cat sa-mi sustin himerele – dar sunt si reala, din carne si oase, fragila, se prea poate, satula sa ma invart in jurul unor aparente de vata de zahar. Ce ai de gand sa-(mi) faci?

Imortalizez momente  in minte. Uneori imi doresc sa fi avut un aparat cu care sa captez momentele cu adevarat frumoase ale vietii.  “Take a picture, it will last longer”. Realizez pentru a nu stiu cata oara ca singurul lucru cu care ma lupt e timpul, ca singurul lucru pe care il detest mai presus de orice…  timpul. Si mai realizez ca a trecut mai bine de un an de cand eu nu am mai scris ceva, cu adevarat. Ceva. Timp. Singurul lucru de care ma mai agat sunt aceste fotografii statice, uneori nu au fond, nu sunt materiale, sunt doar in mintea mea. Sunt numai ale mele, nimeni nu le poate vedea, nimeni nu si le poate nici macar imagina.  Ma incanta lucrul asta. Ziceam o data ca… ” tu! da, tu, ai da orice sa ai amintirile mele!”.  De ce ne luptam cu timpul? Un film il tot repet in cap. O fraza o tot repet in gand.  Vreau doar ceea ce as fi putut avea candva.
E cel mai umilitor cand realizezi ca ti-ai petrecut ultimii doi ani tanjind dupa un lucru ce odinioara nu-l apreciai nici macar pe jumatate pe cat ar fi trebuit, sau pe cat o faci acum. E cel mai umilitor sa reazliezi ca e prea tarziu. E cel mai umilitor sa-ti petreci doi ani din viata incercand sa uiti, fara niciun fel de reusita. Primul an. Puseele de solitudine apoi alcool, mult alcool.  Am incercat sa uit prin el. Amintirea e mult mai puternica decat orice tarie sau orice drog. Amintire cu efect pe viata.  Al doilea an.  M-am agatat de fiecare “el” numai pentru ca simteam ca pierd amintirea ta, ca-mi aluneca asa usor printre degete.
I-am zis: ” It ofer orice… trupul meu, tandretea mea, cuvintele mele, chiar si timpul meu, dar nu-mi cere sa-ti ofer sufletul. Nu il mai am. Si nici macar nu reusesc sa-l recuperez si sa il ofer unui alt “el” . Nu mai pot simtii aceasta iubire, singura implinire ce ti-a mai ramas in zilele noastre, nu o cunosc, nu o mai recunosc. Incerc sa o inteleg fara sa o ating, refuz orice contact ce ar putea sa franga un suflet care nu-mi mai apartine.
Neiubirea, insa, mi-e prietena veche. Ii cunosc umbletul, ii simt adierea, ii iubesc prezenta.
Nu as putea trai fara ea, asa cum altii nu ar putea supravietui fara iubire. A devenit parte din mine.  Si in fond, un lucru nu are cum sa ti se mai intample cu adevarat daca tu ai incetat sa mai crezi de mult in el.  Lasa-ma sa fiu acel trup trecut prin atatea si atatea cearsafuri straine, si nu inimi…  lucrurile astea nu dor cu adevarat, genul asta de dezamagiri nu te macina atata timp.”
Masochismul sentimental e prea intim ca sa fie disecat in cuvinte, dar cam asa s-ar numi nevoia mea de-a plange pe dinauntru, de a-mi simti fiecare ideal daramat si reconstruit dureros, incet, crud, firesc… ploaia vine de fiecare data la momentul potrivit, sa spele urmele nelinistilor si sa-mi ofere in primele raze de dupa un frumos inceput iluzoriu, sau doar o alta dezamagire.
Nu vreau sa mai sangerez cand calc pe cioburile viselor mele, poate nu vreau nici macar sa mai sarut buze de catifea, nu, pe nimeni altcineva…
Azi stiu ca nimic nu va mai fi la fel. Vitraliile iluziilor pe care le-am creat cu atata migala mi se zdrobesc la picioare. Imi acopar urechile, mi-e teama sa nu ma sufoc cu tacere. Nu-mi pare rau, de fapt, de nimic. Nici macar de timpul irosit. Exista o vreme in care visele se implinesc inzecit.  Trebuie doar sa invat din nou sa cred.