Ruxandraaaaaaaaaaaaaaaa

I’m miles from where you are,
I lay down on the cold ground
And I, I pray that something picks me up
and sets me down in your warm arms

After I have travelled so far
We’d set the fire to the third bar
We’d share each other like an island
Until exhausted, close our eyelids
And dreaming, pick up from
The last place we left off
Your soft skin is weeping
A  joy you can’t keep in

Te vaaaaad. Incep sa te vad. Nu am putea sa aberam impreuna? E incredibil cum stergi (d)in mine orice urma de sentiment, de atasare fata de altii,altul. E prea complicat, cu toate jocurile astea de circumstanta, pe care vreau sa ma prefac ca nu le nteleg.  Cand voi invata oare sa „fac pe indiferenta” ca-n revistele glossy, mascandu-mi abil dorinta de a-mi oferi gatul pentru un sarut? Nici macar nu stiu unde incepe jocul, unde se fragmentează, realitatea. Ar fi atat de simplu, nu am nevoie de nimic, decat de un suflet, acel suflet care sa-mi impartaseasca nebunia. De cineva care sa-mi sarute pleoapele materializand vise nevisate, de cineva care sa-mi cante bland inainte sa adorm, de cineva care…imi citeste randurile fara a se intreba macar o clipa „ce-ar fi daca?”.

Sunt o visatoare, da, si nici macar nu dorm suficient cat sa-mi sustin himerele – dar sunt si reala, din carne si oase, fragila, se prea poate, satula sa ma invart in jurul unor aparente de vata de zahar. Ce ai de gand sa-(mi) faci?

Imortalizez momente  in minte. Uneori imi doresc sa fi avut un aparat cu care sa captez momentele cu adevarat frumoase ale vietii.  “Take a picture, it will last longer”. Realizez pentru a nu stiu cata oara ca singurul lucru cu care ma lupt e timpul, ca singurul lucru pe care il detest mai presus de orice…  timpul. Si mai realizez ca a trecut mai bine de un an de cand eu nu am mai scris ceva, cu adevarat. Ceva. Timp. Singurul lucru de care ma mai agat sunt aceste fotografii statice, uneori nu au fond, nu sunt materiale, sunt doar in mintea mea. Sunt numai ale mele, nimeni nu le poate vedea, nimeni nu si le poate nici macar imagina.  Ma incanta lucrul asta. Ziceam o data ca… ” tu! da, tu, ai da orice sa ai amintirile mele!”.  De ce ne luptam cu timpul? Un film il tot repet in cap. O fraza o tot repet in gand.  Vreau doar ceea ce as fi putut avea candva.
E cel mai umilitor cand realizezi ca ti-ai petrecut ultimii doi ani tanjind dupa un lucru ce odinioara nu-l apreciai nici macar pe jumatate pe cat ar fi trebuit, sau pe cat o faci acum. E cel mai umilitor sa reazliezi ca e prea tarziu. E cel mai umilitor sa-ti petreci doi ani din viata incercand sa uiti, fara niciun fel de reusita. Primul an. Puseele de solitudine apoi alcool, mult alcool.  Am incercat sa uit prin el. Amintirea e mult mai puternica decat orice tarie sau orice drog. Amintire cu efect pe viata.  Al doilea an.  M-am agatat de fiecare “el” numai pentru ca simteam ca pierd amintirea ta, ca-mi aluneca asa usor printre degete.
I-am zis: ” It ofer orice… trupul meu, tandretea mea, cuvintele mele, chiar si timpul meu, dar nu-mi cere sa-ti ofer sufletul. Nu il mai am. Si nici macar nu reusesc sa-l recuperez si sa il ofer unui alt “el” . Nu mai pot simtii aceasta iubire, singura implinire ce ti-a mai ramas in zilele noastre, nu o cunosc, nu o mai recunosc. Incerc sa o inteleg fara sa o ating, refuz orice contact ce ar putea sa franga un suflet care nu-mi mai apartine.
Neiubirea, insa, mi-e prietena veche. Ii cunosc umbletul, ii simt adierea, ii iubesc prezenta.
Nu as putea trai fara ea, asa cum altii nu ar putea supravietui fara iubire. A devenit parte din mine.  Si in fond, un lucru nu are cum sa ti se mai intample cu adevarat daca tu ai incetat sa mai crezi de mult in el.  Lasa-ma sa fiu acel trup trecut prin atatea si atatea cearsafuri straine, si nu inimi…  lucrurile astea nu dor cu adevarat, genul asta de dezamagiri nu te macina atata timp.”
Masochismul sentimental e prea intim ca sa fie disecat in cuvinte, dar cam asa s-ar numi nevoia mea de-a plange pe dinauntru, de a-mi simti fiecare ideal daramat si reconstruit dureros, incet, crud, firesc… ploaia vine de fiecare data la momentul potrivit, sa spele urmele nelinistilor si sa-mi ofere in primele raze de dupa un frumos inceput iluzoriu, sau doar o alta dezamagire.
Nu vreau sa mai sangerez cand calc pe cioburile viselor mele, poate nu vreau nici macar sa mai sarut buze de catifea, nu, pe nimeni altcineva…
Azi stiu ca nimic nu va mai fi la fel. Vitraliile iluziilor pe care le-am creat cu atata migala mi se zdrobesc la picioare. Imi acopar urechile, mi-e teama sa nu ma sufoc cu tacere. Nu-mi pare rau, de fapt, de nimic. Nici macar de timpul irosit. Exista o vreme in care visele se implinesc inzecit.  Trebuie doar sa invat din nou sa cred.